Peste 80% din suferința mentală a omului este auto-impusă sau/și este o consecință a degradării memoriei genetice.
Viața este un ciclu continuu de semnificații panteonice pe care planetele le activează/dezactivează prin activarea memeoriei ancestrale a omului. Gaius Musonius Rufus, filosof stoic roman de origine etruscă, profesorul lui Epictet, nu a prezervat texte scrise. Discursurile sale au fost conservate în Stobaeus, o antologie din secolul al V-lea conținând o serie de lucrări aparținând filosofilor greci, discursuri prezervate de filosofie naturală, dialectică, etică, politică și economie, antropogenie și astrologie, realizată de compilatorul Joannes Stobeus. Din Stobaeus, Gaius Musoniu Rufus glăsuiește anticipând decăderea mentală a omului din era modernă, maladia sa genetică și degradarea cerebrală.
Spiritualitatea este abandonarea realității. Spiritualitatea este o distracție eleborată care îndepărtează omul de ceea ce contează cu adevărat. Vorbesc despre spiritualitatea actuală, deposedată de sacralitatea gogiacă a ortosului și de structuralitatea taumaturgică a miraculosului. În punctul în care omul pierde lupta împotriva realității, se naște spiritualitatea. Spiritualizarea omului nu ar fi debutat decât la finalul erai industriale și începutul erai digitale. Era necesară o ideologie ca un pod de trecere spre o eră 9 și traversarea s-a realizat exclsiv prin intermediul mirajului irealității pe care spiritualitatea îl conservă în strucutrile sale. Epoca spirituală era o necesitate pentru instaurarea totalitarismului inteligenței artificiale. Tot ce s-a obținut, aritmetic mnesarhizat, lingvistic oximoronizat, medical prognostigat, filosofic existențializat, psihologic behaviorizat, istoric antropologizat sau religios dogmatizat, este spiritualizarea omului.
Capcana complexității moderne ne iluzionează prin căutarea disperată a validării exterioare. Întâlnirea omului modern cu el însuși a devenit imposibilă în realitate însă posibilă în contextul spiritualizant al abstractului și al virtualului. Omul spiritualist simte frica excluderii din turma socială, dezamăgirea otrui este resimțită ca o dramă în momentul în care privirea exterioară a celorlalți este dezaprobatoare. Performanța, înțeleasă în timpurile vechi ca o capacitate de a fi înțelept, logic, rațional, inovativ, autentic, singular, se definește în era modernă ca lupta și presiunea constante de a expune în public o viață interesantă demonstrată prin călătorii exotice, reușită profesională, relații perfecte, toate ca o consecință a îndivinării pe drumul spiritualizator al omului înzeit. Lupta complexității împotriva simplității nu a creat și nu va crea niciodată învingători. Este o strategie de înrobire a omului care trăiește din validarea celorlalți exprimată prin numărul de aprobări însumate pe rețelele sociale. Este virtualul cel care câștigă viață deposedându-ne de timpul vieții noastre, neprețuita constantă timp care ne definește ființa. Insatisfacția este o tară existențialistă a omului care se construiește funcție de modelul social de urmat. Era modernă răsare peste om luminând până spre profunditate vidul efemerității umane și lipsa sensului său existențialist. Un asemnea vid se umple cu abstractul emerjat din complexitatea unei vieți deposedate de legi, de moralitate, deposedate de natură și de incapacitatea omului de a gândi în conformitate cu natura sa umană. Era spirituală apare, nu ca un plan ocultist, ci ca o consecință a inculturii, ca o consecință a cercebralului deconcertat de procesul esențial de gândire. În era spirituală, omul spiritualizat, adică incultul deposedat de mineralul legic al gândirii, este promovat și exemplificat ca model de urmat pentru turmă. Omul complex, spiritualistul îndumnezeit până la excesul hranei, al informației, al abstractului, se definește căutător de sens existențial. Spiritualul caută sensul existenței însă fără niciun rost! Omul simplu nu este căutător. Natura intrinsecă cu care omul simplu este înobilat prin legea naturală îi trasează calea și, astfel, căutarea se anulează descoperind pacea interioară a acceptanței umane de tine. Spiritualitatea a creat atitudini mentale pe care omul le consideră indispensabile. În procesul de stimulare exacerbată a simțurilor, omul construiește drame inutile. Simplitatea vieții sălășluiește în observarea naturii, calea singulară pe care sunt presărate toate misterele existenței. Filosofia sărăcită de aplicabilitatea concretă a experienței nu reprezintă decât divertisment intelectual. Anxietatea este produsă de lipsa sensului din căutarea sensului. Peste 80% din suferința mentală a omului este auto-impusă sau/și este o consecință a degradării memoriei genetice.
Filosoful etrusc Musonius Rufus explică în Discursuri conceptul denumit practica suficientulu. Natura este suficientă sieși. Ea nu caută să întregească părți din sine. Ritmurile naturii sunt exprimate coerent prin ciclurile ei fără să existe o presiune produsă de o comparație exterioară impusă de o lege exterioară. În Natură, Legea este conținută. In extenso, presiunea erai moderne, presiunea de a fi un om de succes cu tot ce incumbă conceptul în sine, se construiește din piramidalismul exacerbat al sistemelor care au participat la zidirea societăților. Constructele piramidale, expuse educațional începând de la aprecierea-dezaprecierea studentului, trecând prin procesul de predare-învățare și finalizându-se cu cimentarea convingerilor pe care studentul le-a însușit drept cunoaștere, au născut oameni posedați de comportamente compulsive și sărăciți de curiozitatea experimențială a omului primar, a omului htonic. În era spirituală, autenticitatea este un rol interpretat pe scena societății, societate care s-a constituit exclusiv prin copiere și imitare. Sintagma Eu sunt iubire infinită, repetată de indivizii care s-au spiritualizat în numele cui și pentru ce, nici ei nu vor fi capabili să-și răsundă la întrebări, este o imitație lipsită de emanație cerebrală. A egala concetul cugetător eu sunt cu incomensurabilul abstract iubire infinită, în condițiile în care omul în ceea ce el este, evident este și materie, ne îndeamnă să prefigurăm o abstractizare a trupului și o uitare de tine ca o dulce moarte. Eu sunt iubire infinită este fuga, contrapunctată de originea barocă a lui Bach, de realitate. Întrebarea care se naște din conceptualizarea expusă se conturează: Cât de amară este viața dacă omul este într-o fugă permanentă spre abstractizarea ei?
Gabriela Braniște