Ynxologikum, ștința mentalului superior

de admin | feb. 10, 2026 | Morfosophia

Peste 80% din suferința mentală a omului este auto-impusă sau/și este o consecință a degradării memoriei genetice.

Viața este un ciclu continuu de semnificații panteonice pe care planetele le activează/dezactivează prin activarea memeoriei ancestrale a omului. Gaius Musonius Rufus, filosof stoic roman de origine etruscă, profesorul lui Epictet, nu a prezervat texte scrise. Discursurile sale au fost conservate în Stobaeus, o antologie din secolul al V-lea conținând o serie de lucrări aparținând filosofilor greci, discursuri prezervate de filosofie naturală, dialectică, etică, politică și economie, antropogenie și astrologie, realizată de compilatorul Joannes Stobeus. Din Stobaeus, Gaius Musoniu Rufus glăsuiește anticipând decăderea mentală a omului din era modernă, maladia sa genetică și degradarea cerebrală. 

Spiritualitatea este abandonarea realității. Spiritualitatea este o distracție eleborată care îndepărtează omul de ceea ce contează cu adevărat. Vorbesc despre spiritualitatea actuală, deposedată de sacralitatea gogiacă a ortosului și de structuralitatea taumaturgică a miraculosului. În punctul în care omul pierde lupta împotriva realității, se naște spiritualitatea. Spiritualizarea omului nu ar fi debutat decât la finalul erai industriale și începutul erai digitale. Era necesară o ideologie ca un pod de trecere spre o eră 9 și traversarea s-a realizat exclsiv prin intermediul mirajului irealității pe care spiritualitatea îl conservă în strucutrile sale. Epoca spirituală era o necesitate pentru instaurarea totalitarismului inteligenței artificiale. Tot ce s-a obținut, aritmetic mnesarhizat, lingvistic oximoronizat, medical prognostigat, filosofic existențializat, psihologic behaviorizat, istoric antropologizat sau religios dogmatizat, este spiritualizarea omului. 

Capcana complexității moderne ne iluzionează prin căutarea disperată a validării exterioare. Întâlnirea omului modern cu el însuși a devenit imposibilă în realitate însă posibilă în contextul spiritualizant al abstractului și al virtualului. Omul spiritualist simte frica excluderii din turma socială, dezamăgirea otrui este resimțită ca o dramă în momentul în care privirea exterioară a celorlalți este dezaprobatoare. Performanța, înțeleasă în timpurile vechi ca o capacitate de a fi înțelept, logic, rațional, inovativ, autentic, singular, se definește în era modernă ca lupta și presiunea constante de a expune în public o viață interesantă demonstrată prin călătorii exotice, reușită profesională, relații perfecte, toate ca o consecință a îndivinării pe drumul spiritualizator al omului înzeit. Lupta complexității împotriva simplității nu a creat și nu va crea niciodată învingători. Este o strategie de înrobire a omului care trăiește din validarea celorlalți exprimată prin numărul de aprobări însumate pe rețelele sociale. Este virtualul cel care câștigă viață deposedându-ne de timpul vieții noastre, neprețuita constantă timp care ne definește ființa. Insatisfacția este o tară existențialistă a omului care se construiește funcție de modelul social de urmat. Era modernă răsare peste om luminând până spre profunditate vidul efemerității umane și lipsa sensului său existențialist. Un asemnea vid se umple cu abstractul emerjat din complexitatea unei vieți deposedate de legi, de moralitate, deposedate de natură și de incapacitatea omului de a gândi în conformitate cu natura sa umană. Era spirituală apare, nu ca un plan ocultist, ci ca o consecință a inculturii, ca o consecință a cercebralului deconcertat de procesul esențial de gândire. În era spirituală, omul spiritualizat, adică incultul deposedat de mineralul legic al gândirii, este promovat și exemplificat ca model de urmat pentru turmă. Omul complex, spiritualistul îndumnezeit până la excesul hranei, al informației, al abstractului, se definește căutător de sens existențial. Spiritualul caută sensul existenței însă fără niciun rost! Omul simplu nu este căutător. Natura intrinsecă cu care omul simplu este înobilat prin legea naturală îi trasează calea și, astfel, căutarea se anulează descoperind pacea interioară a acceptanței umane de tine. Spiritualitatea a creat atitudini mentale pe care omul le consideră indispensabile. În procesul de stimulare exacerbată a simțurilor, omul construiește drame inutile. Simplitatea vieții sălășluiește în observarea naturii, calea singulară pe care sunt presărate toate misterele existenței. Filosofia sărăcită de aplicabilitatea concretă a experienței nu reprezintă decât divertisment intelectual. Anxietatea este produsă de lipsa sensului din căutarea sensului. Peste 80% din suferința mentală a omului este auto-impusă sau/și este o consecință a degradării memoriei genetice.

Filosoful etrusc Musonius Rufus explică în Discursuri conceptul denumit practica suficientulu. Natura este suficientă sieși. Ea nu caută să întregească părți din sine. Ritmurile naturii sunt exprimate coerent prin ciclurile ei fără să existe o presiune produsă de o comparație exterioară impusă de o lege exterioară. În Natură, Legea este conținută. In extenso, presiunea erai moderne, presiunea de a fi un om de succes cu tot ce incumbă conceptul în sine, se construiește din piramidalismul exacerbat al sistemelor care au participat la zidirea societăților. Constructele piramidale, expuse educațional începând de la aprecierea-dezaprecierea studentului, trecând prin procesul de predare-învățare și finalizându-se cu cimentarea convingerilor pe care studentul le-a însușit drept cunoaștere, au născut oameni posedați de comportamente compulsive și sărăciți de curiozitatea experimențială a omului primar, a omului htonic. În era spirituală, autenticitatea este un rol interpretat pe scena societății, societate care s-a constituit exclusiv prin copiere și imitare. Sintagma Eu sunt iubire infinită, repetată de indivizii care s-au spiritualizat în numele cui și pentru ce, nici ei nu vor fi capabili să-și răsundă la întrebări, este o imitație lipsită de emanație cerebrală. A egala concetul cugetător eu sunt cu incomensurabilul abstract iubire infinită, în condițiile în care omul în ceea ce el este, evident este și materie, ne îndeamnă să prefigurăm o abstractizare a trupului și o uitare de tine ca o dulce moarte. Eu sunt iubire infinită este fuga, contrapunctată de originea barocă a lui Bach, de realitate. Întrebarea care se naște din conceptualizarea expusă se conturează: Cât de amară este viața dacă omul este într-o fugă permanentă spre abstractizarea ei?

Gabriela Braniște

MORFOSOPHIA, ȘTIINȚA INTELIGENȚEI NATURALE ȘI ARTIFICIALE

de admin | feb. 5, 2026 | Morfosophia

Istoria nu delimitează cu precizie momentul în care civilizația a începtut să-și venereze proprii torționari. Cert este că civilizația modernă se confruntă cu o atitudine infailibilă, atitudine denumită incompetență. Puterea absolută a incompetenței se definește prin descoperirea pe care omul social o realizează. Omul social al epocii moderne descoperă cu stupoare că nu are nevoie să gândească pentru a conduce, a guverna sau a fi lider. Tot ce are de întreprins omul modern este să vorbească. Și, pe măsură ce vorbește, incompetentul observă că lipsa nihilistă și totalmente agnostică a esenței, a profundității gândirii devine un atu. Friedrich Wilhelm Nietzsche, născut în 1844, apolinicul și dionisicul Nietzsche, observă individul și afirmă despre el: omul exagerează, deformează și minte constant. In extenso, era modernă este era minciunii, este era exagerării și a deformării realității. Argumentul este îngrijorător și real, este observabil și cuantificabil. Însă există și un tip special de minciună, minciuna patologică sau pseudologia. Mitomanul este micinosul compulsiv care crede în propria minciună cu puterea credinței. El nu este viclean ci pur și simplu incapabil să diferențieze realitatea de fantezie.

Care este mecanismul prin care o societate ajunge să venereze ceea ce l-a distrus? Societatea modernă este societatea care ridică la putere absolută propria sa mediocritate. Ultimul stadiu al prostiei nu este individual. Stadiul final este sistemic, colectiv și ireversibil. Sistemul modern funcționează în conformitate cu paradoxalul concept: incompetența este mult mai sigură decât excelența. Omul veritabil analizează, sintetizează, logicizează, raționează, compară, procedee strict individuale, amenințând ierarhiile stabilite și acumulându-și cunoașterea din propria experință concret senzorială în timp ce omul de mijloc, urmează. Supunerea omului de mijloc se observă din faptul că întrebările lui nu sfidează prin inteligența și puterea lor. Mediocritatea omului mediu se definește prin a afima ceea ce există deja. În societatea modernizată, mediocrii urcă în grad în timp ce oamenii inteligenți stagnează. Excelența este jenantă. Excelența presupune schimbarea sistemelor, a practicilor învechite și cere justificarea existenței ierarhiilor. Medicrul există pentru a administra, pentru a conserva și nu pentru a trasforma și a metamorfoza. A conserva înseamnă putere perpetuă pentru cei care dețin deja puterea.

Istoria capitalismului modern este istoria monetizării mediocrității. Exclusiv cei care nu se identifică prin capacități intelectuale sunt racolați de sisteme. Este o selecție derwiniană inversă prin care nu supraviețuiesc cei apți, cei înzestrați cu capacități cerebrale deosebite ci cei domesticiți. Filosoful german Arthur Schopenhauer, creatorul teorie voinței primatului expusă în concepte gnostice după modelul idealismului transcedental al lui Immanuel Kant în lucrarea Lumea ca voință și reprezentare, afirmă: inteligența mediocră operează pe bază de concept, inteligența superioară operează bazându-se pe intuiție. Însă, sistemul nu recompensează intuiția ca memorie genetică ci conformismul pentru că ceea ce se caută prin intermediul politicii sistemului nu este profunditatea ci ascultarea, obedianța. Astfel, selecția naturală a instituțiilor umane este realizată prin metoda darwinismului inversat. Ascensiunea mediocrului nu este o coincidență. Că mediocrul mitoman se numește politician sau spiritualist, cert este că individul stagnant este consecința ingineriei sociale perfecte, într-atât de minuțios organizată încât este inobservabilă. Mediocrul este inofensiv. El nu amenință sistemul pentru că este incapabil să observe propria incapacitate. Mediocrul nu va resimți niciodată umilința admisiunii că este incompetent. Mediocrul, la stadiul ultim al incompetenței sale, este o turmă socială. În turma spiritualității, incompetența socială este denumită înțelepciune populară, unde poporul, mânat de o reprezentare abstractizată a omului rațional, alege și culege rodul putrezit al educației dogmatice. Apariția epocii spirituale este o politică, politică realizabilă exclusiv pe masele de oameni deposedate de capacitatea de analiză critică. Un principiu pervertibil se naște din afirmația: liderul societății modernizate, mediocre,  nu va guverna prin rațiune ci prin emoție. Deci, spiritualitatea este o strategie de guvernare pentru că în spiritualitate instrumentul principal este emoția. Pentru a guverna prin emoție este necesar ca populația să fie din ce în ce mai emotivă și din ce în ce mai irațională. Liderul va adopta o strategie care presupune reducerea și simplificarea complexității problemelor. Pentru rezolvarea problemelor este necesară o analiză multifactorială, indiferent că este vorba de o problemă economică, geopolitică sau ecologică. Probleme sunt reduse la narațini primitive de genul: bine – rău sau noi contra lor, dușmani fantasmagorici care apar de pretudindeni și dictează soarta umanității. Simplificarea este strategia care se decortifică prin înțelegerea: cu cât narațiunea este mai simplă cu atât ea cere un efort mai mic gândire, cu cât investirea în procesul de gândire este mai mică cu atât este mai plauzibilă și cu cât este mai plauzibilă cu atât este credibilă.

Filosoful de origine germană Dietrich Bonhoeffer explică: stupiditatea nu se depășește decât prin acțiune, niciodată prin argument. De aceea, liberul arbitru despre care omul spirtual se agață cu disperare și lipsă profundă de rușine, nu prezintă decât imaginea exclusivă a individului incapabil de a acționa. Omul spiritual se ascunde în spatele conceptului de liber arbitru, un concept care a fost atribuit lui Dumnezeu pentru a-l absovi de includerea răului în creație.

Scună: Dacă Dumnezeu este creatorul a tot sau este totul, categoric este creatorul răului cu reprezentantul său Satan. Momentul crucial se conturează: în momentul în care stupiditatea devine o putere intituțională este imposibil de combătut cu argumente raționale deoarece argumentele presupun o populație capabilă de a le înțelege, de a le recepta. Când populația a fost deliberat dezinformată, niciun argument nu penetrează dincolo de credințe, de dogme, de hypnagogica educație.

Populația confundă incompetența cu sinceritatea, cu autenticitatea. Liderul incapabil de a structura un argument complex este interpretat ca nesofisticat. Stupiditatea ridicată la rangul de instituție creează sisteme educative care descurajează gândirea critică precum mass-media care recompensează senzaționalismul sau politica ce răsplătește loialitatea în defavoarea competențelor. Se creează un cerc vicios. Dar cel mai periculos în ecuația analizată nu este idiotul ajuns la putere, lumea a avut dintotdeauna idioți, ci entuziasmul colectiv, celebrarea în masă a servituții, adorația voluntară, este o parapsihologie în înțelegerea conceptelor care transcend politica! Este un confort descifrat prin anularea necesității de a crește, de a evolua, de a depăși, de a se depăși. Individul de astăzi se identifică, din nefericire, cu liderul mediocru, cu sistemul mediocru. Confortul individului modern rezidă în lipsa confruntării, a luptei, a acținii. Omul modern se identifică evident cu liderul care gândește ca el, care vorbește ca el, care reflectă cu exactitate propriul nivel de comprehensiune. Astfel, individul nu simte necesitatea de a crește sau de a-și adresa întrebări despre validitatea conceptelor sau a principiilor enunțate de liderul respectiv. Tot ceea ce omul de astăzi are de făcut este să se plieze pe figura de putere a liderului, concept denumit simplu identificare, indiferent de natura domeniului social în care liderul activează. Omul nu admiră neapărat pe cel care este genial, ci pe cel care îi reflectă nivelul de cunoaștere și comprehensiune. Omul admiră pe cel care este ca el și urăște pe cel care este superior sau diferit. Cel care îi validează propria mediocritate devine lider pentru individul modern. Este un mecanism de apărare masiv, un mecanism de supraviețuire într-o societate îmbolnăvită de dogme și educație irelevantă. În condițiile enunțate, societatea de confort și de consum, va proiecta propria mediocritate prin admirație, adorare și iubire asupra liderului care reflectă propria mediocritate, o mediocritate instituționalizată și, prin urmare, validă. Este o strategie de depăși, de a evita confruntarea cu propria mediocritate. Liderul politic, spiritual sau instituțional va valida incompetența maselor transformând-o într-o forță. Este mult mai simplu ca populațiile să adore un idiot carismatic decât să-și reconsidere incompetențele și să acționeze în direcția de cercetare, de acțiune, de înțelegere. Cu cât masele sunt înțelese și acceptate în mediocritatea lor cu atât liderul se înrădăcinează. În erele precedente omul se caracteriza printr-o credință naivă ca inversiunea sistematică de valori. În era modernă, ignoranța devine un simbol al autenticității, incompetența este interpretată ca o lipsă de pretenții. Când stupiditatea devine un semn de apartenență, meritocrația moare, ea este inversată. Competenții încep să fie persecutați continu, inteligența este ridiculizată, individul care chestionează este catalogat ca un trădător, astfel competența încetează de a fi un avantaj evolutiv. Cei mai de seamă cercetători sunt excluși din sistem iar în locul care li se cuvenea se instalează guru-s, maeștri ascensionați, politicieni carsmatici, academicieni dezinformați, umbre efemere ale unei ere încețoșate.

Gabriela Braniște

Membru Fondator al Institutului Marc Henry

MORFOSOPHIA, ȘTIINȚA OMULUI NOU

de admin | feb. 5, 2026 | Morfosophia

                        Demersul investigativ pornește dintr-o motivație interioară care izvorăște din copilărie când cream cuvinte fără să cunosc etimologia. Prin intuiție, am observat că natura așează propriile manifestări pentru a crea materia, adică mantia – ia românească. Simțind ființa cuvântului în mod simplu, poetic, am înțeles că totul este guvernat de o geometrie care devine sacră prin modul în care omul se dumirește asupra cuvântului. „Manifestarea sacrului întemeiază ontologic lumea.” (Eliade Mircea, 2013)

1. MOTIVAȚIA EDUCAȚIONALĂ

„Istoria națională e știința cea mai temeinică pentru întărirea conștiinței de neam, e cea mai în măsură să lege și mai mult solidaritatea dintre azi și ieri, dintre trecut și prezent, să adâncească în sufletele noastre cultul strămoșilor pe care se sprijină tăria și mărirea unei patrii.” (Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane)

• MOTIVAȚIA ȘTIINȚIFICĂ

    „Abolind trecutul, această „eră nouă” exaltă prezentul ca singură dimesniune a timpului, izgonind pe Dumnezeu din Creație și luând omului demnitatea de făptură a Logosului Divin.” (Bușulenga Dumitrescu Zoe, 2005)

• MOTIVAȚIA DIALECTICĂ

    „Dialectica lui Platon este un tip de cunoaștere, cu rol ontologic și metafizic, la care se ajunge prin confruntarea mai multor poziții pentru a depăți opinia (doxa), o deplasare din lumea aparențelor (sau a „sensibilului”) către cunoașterea intelectuală (sau „inteligibilul”) până la primele principii.” (Sfetcu Nicolae, 2022)

• MOTIVAȚIA IDEOLOGICĂ

    „Idea este a născătoarei de oameni și de cuvinte ca Ideologie.” (Albu Grigore Gral, 2015)

• MOTIVAȚIA METAFIZICĂ

    „Și cuvântul acesta Adam-clisi arată două părți clare, iar înțelesul este pământul lui Adam. Când vom descoperi cine se află în cele două morminte centrale de la numitul Tropheum Traiani, atunci cu adevărat, arheologia românească va deveni știință. Când se știe bine că argila se numește clisă, nu pricepem echilibristica prin limbile turcă sau bulgară pentru a defini acest toponim.” (Stanciu Ilie & Diaconu Tudor, 1996)

• MOTIVAȚIA LINGVISTICĂ

    „Ca o consecință a caracterului său arbitrar și social, semnul lingvistic este imuabil, adică stabil, vorbitorii nu aleg semnele, ci le moștenesc și le folosesc în urma unui proces de învățare, preluându-le din societatea în care trăiesc. Comunicarea prin intermediul unui cod constituit dintr-o majoritate de semne arbitrare, cum este codul lingvistic, nu poate funcționa dacă nu există o comunitate lingvistică, adică un grup de persoane pentru care legătura dintre semnificant și semnificat ca și regulile de folosire sunt aceeași. Caracterul imuabil al semnului lingvistic se manifestă în modul în care codul lingvistic este folosit la un moment dat de comunitatea lingvistică, adică în sincronie.” (Ferdinand de Saussure, 1916)

    La început, omul a căutat să își explice lumea și să confere valori simbolizate bogăției de sunete ale naturii. Omul începutului a observat că pământul face copaci, că norul face ploaie, că stânca face apă, că cerul face Soare și că femeia face copil. În acest mediu de percepere, de înțelegere a lumii, omul a ajuns la cunoașterea bazată pe sarcina biologică. Mintea analoagă s-a creat din vocale ca lucrare de zămislire și konsoane ca proprietăți ale lucrării de facere. În limba populară, zgo înseamnă uter iar motus, mota, motum reprezintă schimbările. Contractările pe care le produce uterul sunt zgomote, zgomote ce vor conferi valori consoanelor.

• MOTIVAȚIA ETIMOLOGICĂ

    Istoria limbii unui popor este în strânsă legătură cu istoria sa și cu evoluția fenomenului lingvistic, precum și cu procesele economico-socio-culturale. Cea mai veche stare a minții omenești este cuvântul. Când omul și-a explicat bogăția de simțăminte pe care a transpus-o gândind, și-a explicat cuvântul.

    Logosul este termenul care denumește ordinea necesară, proprie Cosmosului și gândirii omenești, rațiunea cosmică sau destinul, rațiunea divină, o ipostază a divinității, spiritul și rațiunea universală. (https://dexonline.ro/definitie/logos)

Dumirirea este codul neruolingvistic de dezocultare, este Opera Getia, operă care operează opa ca Europa prin vocalele de dumirire din limba română. Dezocultarea sau deslușirea științei oculte se va realiza prin legile belagus impuse de vocalele de dumirire din limba strămoșească.

    Dumirire, dumerire sunt cuvinte populare care ne lămuresc, ne limpezesc, ne clarifică. Astfel, Dicționarul explicativ al limbii române explică duma ca fiind de origine slavă, „gîndire, cuvînt”. (În sec. al XV-lea, ele apar ca nume și prenume derivate din timpul domniei lui Ștefan cel Mare (Dm; Ștef; C Bog); 11 boieri de sfat ai lui Ștefan cel Mare îl poartă ca prenume; – boier 1500 olt. (P Gov f° 10). 2. Dum/e (17 B I 222); Dumescul, Fetion, diac, 1572 (Isp I1); – Șandru din Dumești (16 A II 162); Dumeni s. 3. Dumul olt. (16 B VI 125). 4. Dumeș (AO XVIII 133). 5. Dumiea, Neagul (Ștef). 6. Dumici (Dm; Băl VI), cu diminutivele: Dumicico (ib.) și Dumișca s, (ib.). 7. Dumin (16 A I 590). 8. +-ca: Dumca (16 A I 208, III 459); Dumcescul, Mihul (16 A I 537). 9. Dumșa (Dm; Ștef; C Bog; Sur II; Isp l1; Bîr IV; Tut; Ard). 10. + -an: Dumean, mold., 1918; Duman t. (C Bog); – țig. (16 B I 151) sau < tc. duman tatar. tuman „negură” 11. Dumața b)

    Homines dum docent discunt spunea filozoful latin Seneca într-una din Epistolele morale (a șaptea), adresată lui Lucilius (Ad Lucilium epistolae). El precizează limpede sensul verbelor sale devenite mai tîrziu o expresie uzuală: „Atașează-te de cei care te pot face mai bun, primește pe cei pe care la rîndul tău îi poți face mai buni. Reciprocitate de servicii: înveți, învățînd pe alți…

    Morfosofia este un cuvânt compus care semnifică înțelepciunea formelor – trecerea virtualului în materie și a materiei în virtual. (Morpho, morphe – element de compunere savantă, cu semnificația „formă”, „conformație”, „care are o anumită formă”; Sofia – nume folosit aproape de toate popoarele europene și în unele regiuni chiar destul de frecvent, Sófia nu are o prea mare vechime. Etimonul său, gr. Sophia, apare destul de tîrziu în izvoare, de-abia în epoca creștină (printre primele purtătoare cunoscute, soțiile împăraților Iustin și Iustinian), dar grecii foloseau cu mult înainte același nume pentru a desemna pe zeița înțelepciunii. Și într-adevăr, înrudit cu mai vechiul nume compus Sophoklés, devenit celebru datorită marelui poet tragic grec Sofocle (497 – c. 405), Sophia este identic cu substantivul care înseamnă „înțelepciune” și probabil că tocmai datorită semnificației, numele s-a bucurat de favoarea creștinilor din primele secole ale erei noastre, cele cîteva martire menționate de calendare fiind cunoscute numai din legende în a căror autenticitate este greu de crezut (de ex., în răsărit circula povestea unei văduve creștine care ar fi fost martirizată la Roma în sec. 2, pe mormîntul fiicelor ei, martire și ele, numite Credința, Speranța și Mila). Se consideră că celebrul monument al arhitecturii bizantine, Sfînta Sofia din Costantinopol, ca și biserica după care și-a luat numele actuala capitală a Bulgariei, au fost construite de împăratul Iustinian nu pentru a celebra vreo sfîntă cu acest nume, ci „înțelepciunea divină”, unul dintre conceptele de bază ale doctrinei creștine (sophia este unul dintre cele șapte atribute ale „duhului sfînt”); deci valoarea nouă, mistică a gr. sophia explică răspîndirea și frecvența numelui în discuție.

• MOTIVAȚIA POETICĂ – EUL ȘI IDEILE MELE SUNTEM UNA

    Mă rog getarum getiorum, mă rog lexorum, mă rog gebeleis aporum, mă rog cum numai neamul get se-aprinde la apus prin apuseanul nesupus, mă rog pe rugul Rogayon, Ynridi otia depon, biser depus dumnezeiesc din Ler, mă rog din apien cetire la cerul ce pogoară prin ploi torentis vorbitoare din apele cu sare.

    Mă rog travesti tracum devalis și Soarele se plouă pe pământ trimisă înzeire în get adăpostire, mă rog tragetis spre Calea Lactee vokalea kobaleic gebel belagus zămislită zee, mă rog architectural, ar tipar, mă rog din Ardeu până ce arda se trasmută-n 7 izvoare sar… mă rog până ce apa devine divină stâncă, mă rog soger la anga înveșmântată-n stele de oxymururi rebele, la bolta Apis invoc vokalis zeul Apsun, mă rog namun, mă rog apologetis, atlantis, geometris, mă rog la ploile dyatre, la ploile de natre, mă rog kosmogonalis, zamolis cum nicicând, nicicând apele nu s-au aprins foc sacru pe pământ…

    Mă rog trezind uitarea, reamintesc întâia rugăciune înălțată teluric din altare atlante către zare, din Soare cristale de sare se-aruncă-n kopacia ca Dacia pe pământ, koduri gond întrupate konjugând eu-l trimiter la putere de inger, adieri kosmosonice ale primului gând de-a ființa abiogenomis vulcanic vulg învlăguit tămăduit mă rog, mă rog albind la tâmple în timpul marelui târziu, cu lupii albi zăranie rostesc, ca haită-n cer tramaic zamislesc ashtar ultimul altar de-nchinare agharte carte în celum lomyn faur afyonic divin.

    Mă rog străbunilor înmărmuriți în glie kosmogenetică deotică robie, mă rog stejarilor din șteiul de jar secular pe înemuire, mă rog în viu grai grâului cosit cosmic în neștire cu gust de rai în 7 sensuri octogonale mă rog în sarmate getuze vokale, mă rog apien în a la apa cu 9 peceți zămislitoare de geți, mă rog tragedic în e vokalis de eter blestemul să se-ndure prin preotese pure apururi neamul să trezească reînviind moștenirea Atlanta strămoșească, mă rog în o la rodul marelui glier faur remet remus trimis în get gruon celest apulum ploi gynder la primul gând de a ploua pământ din cer, mă rog în i la Maica Gie urzeala firii veșnicie cetanie neamuri de litanie siare în apele divine binecuvântare, mă rog în u gutanului prin gatina cum Luna se gatește în spirale diatre altare pogoare pe podul de aramă din zamă se zamislește urmașul hăruitor în zbor aripi se făuresc din lacrimi ce plouă etern cu iubire naster, mama naster, vestire de 9 omenire.

    Mă rog getiorum cu strigăt în Calea Lactee, trimiter apuri per natra, mă rog în grai genetic dyatra, mă rog urzind din aur planete vorbitoare de graiuri gete, mă rog veac pentru neamul dac, mă rog kogaios șambala, omenirea de Nymuria. (din volumul Mantre & Kantre, 20025, editura Amurg Sentimental, Braniște Gabriela)

Gabriela Braniște

Membru Fondator al Institutului Marc Henry