Istoria nu delimitează cu precizie momentul în care civilizația a începtut să-și venereze proprii torționari. Cert este că civilizația modernă se confruntă cu o atitudine infailibilă, atitudine denumită incompetență. Puterea absolută a incompetenței se definește prin descoperirea pe care omul social o realizează. Omul social al epocii moderne descoperă cu stupoare că nu are nevoie să gândească pentru a conduce, a guverna sau a fi lider. Tot ce are de întreprins omul modern este să vorbească. Și, pe măsură ce vorbește, incompetentul observă că lipsa nihilistă și totalmente agnostică a esenței, a profundității gândirii devine un atu. Friedrich Wilhelm Nietzsche, născut în 1844, apolinicul și dionisicul Nietzsche, observă individul și afirmă despre el: omul exagerează, deformează și minte constant. In extenso, era modernă este era minciunii, este era exagerării și a deformării realității. Argumentul este îngrijorător și real, este observabil și cuantificabil. Însă există și un tip special de minciună, minciuna patologică sau pseudologia. Mitomanul este micinosul compulsiv care crede în propria minciună cu puterea credinței. El nu este viclean ci pur și simplu incapabil să diferențieze realitatea de fantezie.
Care este mecanismul prin care o societate ajunge să venereze ceea ce l-a distrus? Societatea modernă este societatea care ridică la putere absolută propria sa mediocritate. Ultimul stadiu al prostiei nu este individual. Stadiul final este sistemic, colectiv și ireversibil. Sistemul modern funcționează în conformitate cu paradoxalul concept: incompetența este mult mai sigură decât excelența. Omul veritabil analizează, sintetizează, logicizează, raționează, compară, procedee strict individuale, amenințând ierarhiile stabilite și acumulându-și cunoașterea din propria experință concret senzorială în timp ce omul de mijloc, urmează. Supunerea omului de mijloc se observă din faptul că întrebările lui nu sfidează prin inteligența și puterea lor. Mediocritatea omului mediu se definește prin a afima ceea ce există deja. În societatea modernizată, mediocrii urcă în grad în timp ce oamenii inteligenți stagnează. Excelența este jenantă. Excelența presupune schimbarea sistemelor, a practicilor învechite și cere justificarea existenței ierarhiilor. Medicrul există pentru a administra, pentru a conserva și nu pentru a trasforma și a metamorfoza. A conserva înseamnă putere perpetuă pentru cei care dețin deja puterea.
Istoria capitalismului modern este istoria monetizării mediocrității. Exclusiv cei care nu se identifică prin capacități intelectuale sunt racolați de sisteme. Este o selecție derwiniană inversă prin care nu supraviețuiesc cei apți, cei înzestrați cu capacități cerebrale deosebite ci cei domesticiți. Filosoful german Arthur Schopenhauer, creatorul teorie voinței primatului expusă în concepte gnostice după modelul idealismului transcedental al lui Immanuel Kant în lucrarea Lumea ca voință și reprezentare, afirmă: inteligența mediocră operează pe bază de concept, inteligența superioară operează bazându-se pe intuiție. Însă, sistemul nu recompensează intuiția ca memorie genetică ci conformismul pentru că ceea ce se caută prin intermediul politicii sistemului nu este profunditatea ci ascultarea, obedianța. Astfel, selecția naturală a instituțiilor umane este realizată prin metoda darwinismului inversat. Ascensiunea mediocrului nu este o coincidență. Că mediocrul mitoman se numește politician sau spiritualist, cert este că individul stagnant este consecința ingineriei sociale perfecte, într-atât de minuțios organizată încât este inobservabilă. Mediocrul este inofensiv. El nu amenință sistemul pentru că este incapabil să observe propria incapacitate. Mediocrul nu va resimți niciodată umilința admisiunii că este incompetent. Mediocrul, la stadiul ultim al incompetenței sale, este o turmă socială. În turma spiritualității, incompetența socială este denumită înțelepciune populară, unde poporul, mânat de o reprezentare abstractizată a omului rațional, alege și culege rodul putrezit al educației dogmatice. Apariția epocii spirituale este o politică, politică realizabilă exclusiv pe masele de oameni deposedate de capacitatea de analiză critică. Un principiu pervertibil se naște din afirmația: liderul societății modernizate, mediocre, nu va guverna prin rațiune ci prin emoție. Deci, spiritualitatea este o strategie de guvernare pentru că în spiritualitate instrumentul principal este emoția. Pentru a guverna prin emoție este necesar ca populația să fie din ce în ce mai emotivă și din ce în ce mai irațională. Liderul va adopta o strategie care presupune reducerea și simplificarea complexității problemelor. Pentru rezolvarea problemelor este necesară o analiză multifactorială, indiferent că este vorba de o problemă economică, geopolitică sau ecologică. Probleme sunt reduse la narațini primitive de genul: bine – rău sau noi contra lor, dușmani fantasmagorici care apar de pretudindeni și dictează soarta umanității. Simplificarea este strategia care se decortifică prin înțelegerea: cu cât narațiunea este mai simplă cu atât ea cere un efort mai mic gândire, cu cât investirea în procesul de gândire este mai mică cu atât este mai plauzibilă și cu cât este mai plauzibilă cu atât este credibilă.
Filosoful de origine germană Dietrich Bonhoeffer explică: stupiditatea nu se depășește decât prin acțiune, niciodată prin argument. De aceea, liberul arbitru despre care omul spirtual se agață cu disperare și lipsă profundă de rușine, nu prezintă decât imaginea exclusivă a individului incapabil de a acționa. Omul spiritual se ascunde în spatele conceptului de liber arbitru, un concept care a fost atribuit lui Dumnezeu pentru a-l absovi de includerea răului în creație.
Scună: Dacă Dumnezeu este creatorul a tot sau este totul, categoric este creatorul răului cu reprezentantul său Satan. Momentul crucial se conturează: în momentul în care stupiditatea devine o putere intituțională este imposibil de combătut cu argumente raționale deoarece argumentele presupun o populație capabilă de a le înțelege, de a le recepta. Când populația a fost deliberat dezinformată, niciun argument nu penetrează dincolo de credințe, de dogme, de hypnagogica educație.
Populația confundă incompetența cu sinceritatea, cu autenticitatea. Liderul incapabil de a structura un argument complex este interpretat ca nesofisticat. Stupiditatea ridicată la rangul de instituție creează sisteme educative care descurajează gândirea critică precum mass-media care recompensează senzaționalismul sau politica ce răsplătește loialitatea în defavoarea competențelor. Se creează un cerc vicios. Dar cel mai periculos în ecuația analizată nu este idiotul ajuns la putere, lumea a avut dintotdeauna idioți, ci entuziasmul colectiv, celebrarea în masă a servituții, adorația voluntară, este o parapsihologie în înțelegerea conceptelor care transcend politica! Este un confort descifrat prin anularea necesității de a crește, de a evolua, de a depăși, de a se depăși. Individul de astăzi se identifică, din nefericire, cu liderul mediocru, cu sistemul mediocru. Confortul individului modern rezidă în lipsa confruntării, a luptei, a acținii. Omul modern se identifică evident cu liderul care gândește ca el, care vorbește ca el, care reflectă cu exactitate propriul nivel de comprehensiune. Astfel, individul nu simte necesitatea de a crește sau de a-și adresa întrebări despre validitatea conceptelor sau a principiilor enunțate de liderul respectiv. Tot ceea ce omul de astăzi are de făcut este să se plieze pe figura de putere a liderului, concept denumit simplu identificare, indiferent de natura domeniului social în care liderul activează. Omul nu admiră neapărat pe cel care este genial, ci pe cel care îi reflectă nivelul de cunoaștere și comprehensiune. Omul admiră pe cel care este ca el și urăște pe cel care este superior sau diferit. Cel care îi validează propria mediocritate devine lider pentru individul modern. Este un mecanism de apărare masiv, un mecanism de supraviețuire într-o societate îmbolnăvită de dogme și educație irelevantă. În condițiile enunțate, societatea de confort și de consum, va proiecta propria mediocritate prin admirație, adorare și iubire asupra liderului care reflectă propria mediocritate, o mediocritate instituționalizată și, prin urmare, validă. Este o strategie de depăși, de a evita confruntarea cu propria mediocritate. Liderul politic, spiritual sau instituțional va valida incompetența maselor transformând-o într-o forță. Este mult mai simplu ca populațiile să adore un idiot carismatic decât să-și reconsidere incompetențele și să acționeze în direcția de cercetare, de acțiune, de înțelegere. Cu cât masele sunt înțelese și acceptate în mediocritatea lor cu atât liderul se înrădăcinează. În erele precedente omul se caracteriza printr-o credință naivă ca inversiunea sistematică de valori. În era modernă, ignoranța devine un simbol al autenticității, incompetența este interpretată ca o lipsă de pretenții. Când stupiditatea devine un semn de apartenență, meritocrația moare, ea este inversată. Competenții încep să fie persecutați continu, inteligența este ridiculizată, individul care chestionează este catalogat ca un trădător, astfel competența încetează de a fi un avantaj evolutiv. Cei mai de seamă cercetători sunt excluși din sistem iar în locul care li se cuvenea se instalează guru-s, maeștri ascensionați, politicieni carsmatici, academicieni dezinformați, umbre efemere ale unei ere încețoșate.
Gabriela Braniște
Membru Fondator al Institutului Marc Henry