Cunoașterea, mistificată și expusă dogmatic de minți care au trasat contingențe și care au redus absența timpului la o personificare Enta elem, îl lumitează pe Dumnezeu la infinit. În religii, în spiritualități și doctrine, dumnezeul este limitat la incomensurabila infinitate. Eu sunt iubire infinită este o expresie reductoare care demonstrează că omul se identifică divinului și exprimă divinul prin ochiul său dimensional limitativ. Când Dumnezeu este infinit, este infinit prin ochiul ființei umane pentru care infinitul definește ceea ce omul nu este capabil să cuprindă. Dumnezeu este infinit exclusiv când este definit de om. În realitate, omul nu știe cum este dumenzeul. De asemenea, omul nu știe nici cum este infinitul, eternul sau nimicul. În asemenea condiții, omul condiționează dumenezeul la propria limită, o mărginire pe care o abstractizează și, din abstractizare în abstractizare, are senzația că i-a conferit divinului cel mai înalt rang, pentru că infinitul este cel mai înalt rang conferit dumnezeului. Însă, este Dumnezeu infinit ? Și numindu-l pe Dumnezeu infinit, omul l-a aflat sau, prin infinizare, l-a aruncat din ochiul său într-o dimensiune intangibilă, incomensurabilă, incomprehensibilă, abstracul ? Deci, numindu-l infinit, omul l-a abstractizat pe Dumnezeu ceea ce nu înseamnă că l-a și definit. În adevăr, omul a creat abstractul pentru a-l defini pe dumnezeul său sau este abstractul un concept pe care omul nu l-a deslușit? Este abstractul unicul mod de a-l înțelege pe Dumnezeu sau dumnezeul s-a născut din abstract ? În esență, cum s-a născut abstractul ? Întinzând abstractizarea dincolo de materie, nu descoperim altceva decât aberația. Ce este aberația în abstract și care sunt repercursiunile asupra integrității mentale a individului modern ?
Ynxologikum elaborată taumaturgic și structurată non multa, sed multum, exprimă conceptual divinul în el însuși. Ynxologikum plasează dumnezeul inclusiv în ceea ce este, dincolo de imaginea omului despre Dumnezeu. În afara lui Dumezeu, din perspectivă conceptual-ynxologică, este Dumnezeu în el însuși. Se conturează astfel conceptele de Taină și Daină, cum, de altfel, se creează conceptele de dimensiune și timensiune. Dimensiunea comportă timp, ca secundă, zi, veac, epocă, perioadă, eră, eon și infinit. Timensiunea îl comportă pe Dumezeu în el însuși dincolo de conceptele tempo-spațiale cu care omul definște indefinitul. În timensiune, dumenzeul este absența timpului, un concept de neconceput pentru om. Încercând să definescă indefinitul, omul îl îngrădește conceptual pe Dumezeu la imaginea sa umană. Din îngrădire se naște abstractul ca traducere a necunoscutului. Este un paradox faptul că omul, eternul muritor, lucrează conceptual cu structuri lingvistice ale timpului și spațiului nelimitate, eternalizate, nemuritoare ! Ce îl determină pe om să-l cunoască pe Dumnezeu și, deopotrivă, infinitul ? Este Dumnezeu o creație umană conceptuală, un mod uman de a se extinde dincolo de ceea ce omul cunoaște ? Este abstractul o creație umană, un cod neuro-lingvistic născut de om din setea de a atinge stelele sau este o ideologie izvorâtă din vanitas vanitatum omnia vanitas de stăpânire a omului de către om ?
Dincolo de abstract în sensul opus materiei, este aberația. Dacă abstractul se structurează prin coborârea de la conținut la sferă se obține timpul și spațiul din care se formează materia denumită. Dacă însă abstractul urcă în sensul de minus zero se obține mulțimea vidă a lui zero, adică locul sau locii ceea ce se denumește abstractul abstractului. Prin abstractizarea abstractului cu sensul de virtualizare a virtualului, etapele creației se întorc pe unicul drum, absența timpului. În absența timpului nu există existența iar abstractul care se definește prin comparație cu materia nu are devenire, este însuși dumnezeul. Se pare că aberația în abstract a condus la destrămarea epocii zeilor și la scufundarea Atlantidei. Să înțelegem că istoria se repetă și că înaintașii noștri s-au confruntat și ei cu o epocă supranumită spirituală sau au încercat cum, de altfel, omul modern încearcă, să devină dumnezei ? Este abstractul, este virtualul codexul numeric de definire a necunoscutului și definirea necunoscututlui este numele dumenzeului ? În esență expresia Eu creez realitatea este o aberație în abstract înțeleasă ca încălcare a legilor creației sau, dialectic analizat ca sofism, este anularea dumenezeului. Eu creez realitatea este un model de ignorațio elenchi care îi smulge dumnezeului creația și îl deposedează de caracterul structural unic, de unicitatea sa, de însingurarea sa, unica sa natură. Dumnezeul este creator exclusiv prin/din/în singurătate, unicitate deslușită din el însuși din care în modul absolut se creează potențialități ca timp, spațiu, materie. Dumenezeul creează exclusiv din el însuți în absența timpului, în absența spațiului, în absența materiei. Și singurul loc care îl conține pe Dumnezeu și tot ceea ce se extinde în creație, este el însuși. De aceea, odată cu apariția timpului, spațiului și materiei, deci a creației, dumnezeul nu mai există tocmai pentru că el este timp, spațiu, materie, deci creație. Când dumnezeul a creat, a creat pentru că exista nimic, nimic în afara sa, nimic mai mult decât el însuși. Era unica voce care răsuna în el însuși. Era unic pentru că era singur în el însuși. Însă, din moment ce dumnezeul a scindat în creație și s-au creat potențiale de timp, spațiu, materie, dumnezeul a dipărut iar dispariția sa este exprimată ca zero. Dacă un individ care este rezultatul creației rostește Eu creez realitatea este ca și cum se declară dublul dumnezeu. Este o creație de realitate peste Kreație, Kreație care se caracterizează ca unică. Din această cauză profesorul Grigore Albu Gral denumește creatorii de realități « a patra generație de sataniști », conturându-se imaginea completă a răului fundamental ca stăpânire prin apartenență la creație, adică dublul lui Dumnezeu. Epuizându-se calea de a progresa neurolingvistic, genetic a debutat căderea trupească și sufletească, depreciere exprimată prin mitul originar al creațeie – teama divinității, pomul veșniciei. Omul nu este mai mult decât creația ca gramatică a timpului verbal structurat în universul stereotiapal al cerebralului. Codul neurolingvistic uman a atins gradul maxim de degenerare iar aberația în abstract se dovedește o malformație a genei umane. Maladiile au împânzit ființa până la punctul în care pruncul care se naște este bolnav. Omul a abstractizat viața depățind linia orizontului și, astfel, pierzându-se în vastitatea universică. Omul, o ființă exclusiv temporală, conștientă de contingențele existenței sale efemere, a trasat un început și un sfârșit ca dinmensiune intramundan cognoscibilă timpului, structurând conceptual alegorii ale absenței timpului sau ale timpului inert prin mitologos, antropologii și biblii. Prin abstractizare, omul a rămas fără de cale. A devenit căutător de cale deși kalea din vo-kale i-a fost trasată prin creație ca unică. Chiar și Universul în vastitatea lui este unic-vers pe kale ca Lactee. Totul, Universul și firul de iarbă, are o cale, numai omul rătăcește în căutare. Ce caută omul în condițiile în care kalea este Legea Kreației ? Omul caută să distrugă creația și să se declare dumenzeu în condițiile în care creația este un potențial din absența timpului. Prin lex-icum, omului i-a fost trasată legea codului neurolingvistic, ca lexorum (lege) moștenită de la zămislire ca lexic în fonogenetica sa. În condițiile în care Creația este pentru că este unică în unic-vers și reală ca materialitate din vitualitate, ce urmărește omul prin crearea realității ? Omul nu poate fi mai mult decât lumea care l-a creat ceea ce se exprimă ca 22 miliarde conexiuni neuronale, 22 miliarde de conexiuni în codul neurolingvistic al programului cerebral al oamenilor. Ce depășește eonul numeno-numeric de limbaj este rătăcire ideologică în abstract. Satanizarea nu a apărut dintr-o gândire religioasă ci este creație dublată de creație, un cod neurolingvistic eronat care se extinde prin secătuirea izvorului de biolumină care asigură cuvântul însuflețit. Este abstractul o maladie ? Cumva, pe măsură ce ne identificăm cu concepte abstracte, devenim din ce în ce mai bolnavi ? Suntem în războiul ideologic al abstractului ?
Ai fost învățat că sufletul este cu mult mai important decât trupul. Dacă sufletul este un concept abstract iar trupul, constituit din 99% molecule de apă ca vid este material, nu cumva ai pierdut pe drumul căutării, rațiunea ? Trupul este vid. Deci, și trupul este, conceptual vorbind, un abstract. Așadar, cine te-a învățat să desconsideri trupul în favoarea sufletului și să creezi o luptă între tine și tine ? Răspunsul este aprioric: ideologia ca dublu la Kreație. Interesul tău nu este să te pierzi în vastitatea abstracizării așa cum s-a întâmplat cu civilizația atlantă, ci să te întregești particulă cu particulă din trecutul istoric care te definește. Știu că ești în căutarea identității, a destinului și a împlinirii de sine, și mai știu că timpul te presează. Știu că ai devenit dependent de un mod de viață, de un mod de gândire, de un mod de a judeca lucrurile ! Cu toate acestea, timpul pe care îl vei petrece studiind ynxologic va lucra exclusiv pentru tine, comasând cunoaștere de mii de ani și multiple domenii euristice de cercetare. Ți-ar fi necesare vieți pentru a realiza o expertiză de o asemenea anvergură și generații de evoluție cerebral pentru a sintetiza informații și pentru a creea rețelele neuronale necesare decodificării zapaxurilor planetare. De aceea, clipa care va trece studiint Ynxologikum va fi iconică, etern incomensurabilă, va fi o clipă expandată până la epoca zeilor atlanți și mai adânc, în Nymuria!
Gabriela Braniște
Membru Fondator al Institutului Marc Henry